„Tunelul vieții”. Cum a supraviețuit Sarajevo asediului sârbesc, prin curtea unui bosniac: „Râd când mă gândesc la război. Poate că asta mă menține normal”

La câțiva metri sub pământul din curtea casei bunicilor lui Edis Kolar, mai poți găsi încă o bucată din locul care, timp de aproape 4 ani cât a durat asediul armatei sârbe asupra Sarajevo-ului, a însemnat singura legătură a capitalei Bosniei cu lumea exterioară, singurul drum care trecea dincolo de încercuirea de tancuri și artilerie sârbească care bombarda zilnic orașul. Sunt vreo 10 metri cât au mai rămas în picioare din „Tunelul vieții”, așa cum a fost poreclită această săpătură lungă de 800 de metri, aflată la o aruncătură de băț de aeroportul din Sarajevo, pe care armata bosniacă a încropit-o cot la cot cu civilii, în 1993, în fix patru luni și patru zile, săpând doar de mână. Lat de un metru și înalt de vreun metru și jumătate, tunelul este placat cu lemn și luminat cu becuri, pe jos putând fi văzută șina improvizată din fier, pe care bosniacii cărau vagoneți cu provizii sau ajutoare în timpul războiului. E tot ce a mai rămas din „Tunelul vieții” de la Sarajevo, o bucată stilizată desigur, pentru că pe atunci tunelul era o grotă semi-inundată, plină de noroi și abia luminată.

În timpul războiului, bunica lui Edis Kolar te-ar fi așteptat cu o cană cu apă la ieșirea din subteran, așa cum se vede în imaginile de arhivă. Acum, în jurul acestei rămășițe de istorie încă proaspătă și nerezolvată, de doar 20 de ani, familia Kolar a pus laolaltă un mic muzeu.

„Nu exista altă opțiune de a ieși sau a intra în Sarajevo decât tunelul. Pe aici trimiteau (ONU, asociațiile umanitare – n.r.) hrană, medicamente, dar nu și arme. Le spuneam că nu poți opri tancurile sârbești cu hrană. Dacă ești mort, nu mai ai nevoie de hrană„, povestește Edis Kolar, care până la urmă recunoaște că prin tunel au intrat și armele cu care bosniacii din Sarajevo au putut rezista cât de cât în fața sârbilor. De altfel, în timpul războiului, tunelul a devenit și singura rută de aprovizionare a pieței negre din Sarajevo.

„Cele mai multe arme veneau prin tunel din Europa. Circula vorba că ne plătea Osama bin Laden și că el ne trimitea arme și că eram noi contra sârbilor pe care îi sprijineau rușii. Dar nu era un război religios, era vorba despre democrație versus comunism„, spune Edis Kolar.

Tunelul de 800 de metri care lega Dobrinja, suburbia Srajevo-ului, de satul Butmir, pe sub pământ, a apărut din pură necesitate în curtea casei familiei Kolar.

„ONU a luat aeroportul de la sârbi (în iulie 1992 – n.r.), dar nu i-a lăsat pe bosniaci să-l folosească. Încercam să fugim pe pista aeroportului, însă militarii ONU ne prindeau și ne întorceau înapoi. Ajunseseră la o înțelegere cu sârbii și le promiseseră că nu ne vor lăsa pe aeroport și s-au ținut de promisiune”, își amintește Edis Kolar, în soarele geros de noiembrie.

Povestea e un pic mai elaborată. Aeroportul din Sarajevo era cea mai folosită rută de accces în și din capitală, pentru că acolo încercuirea sârbească de tancuri și artilerie lipsea, aeroportul fiind tot sub control sârbesc. Tot aeroportul era cel care stătea între liniile de apărare bosniace din Dobrinja și Butmir. Ca să poți ajunge de la Dobrinja la Butmir, „trebuia să alergi peste cei 450 de metri de pistă, era ca o disciplină sportivă„, scrie pe una dintre plăcuțele din muzeu.

Aeroportul era la mijloc. În vara lui 1992, la scurt timp după începerea asediului, ONU a preluat aeroportul de la armata sârbă, însă accesul civililor și al armatei bosniace era interzis, conform protocolului încheiat cu partea sârbă. „Nu puteai trece, pentru că ziua zona era patrulată de blindatele ONU, iar noaptea sârbii trăgeau cu trasoare și rachete luminatoare, apoi trăgeau în tot ce mișca pe pistă. Chiar și dacă reușeau să treacă pista, erau prinși de soldații ONU și întorși la loc. Zilnic mureau și erau răniți oameni în încercările acestea”, arată plăcuțele scrise de familia lui Edis Kolar.

„Toți cei care îndrăzneau să se lanseze în această aventură își doreau să poată zbura peste pista aeroportului sau să se strecoare pe dedesubtul ei. În curând, avea să se dovedească faptul că dorințele nebunești se transformă uneori în idei ingenioase„, arată istoria scrisă în muzeul lui Kolar. Ideea ingenioasă a fost săparea acestui tunel, la care armata a pornit de îndată, pentru că nu avea altă soluție. Iar punctul de intrare a fost ales în curtea familiei Kolar, din Butmir, pentru că era cea mai apropiată de pista aeroportului din Sarajevo și se afla la vreo 800 de metri de linia frontului unde sârbii se ciocneau cu bosniacii din tranșee.

Din 1993 până în 1996 acest tunel rudimentar a rezistat, deși sârbii bombardau zilnic zona, iar tot ce exista în jur fusese făcut una cu pământul. Cum de a fost posibil, nu știau sârbii ce se petrece acolo, îl întrebi cu ceva suspiciune pe Edis Kolar?

Știau, râde Edis Kolar, care bănuiește că sârbii au căzut la înțelegere cu ONU și au închis ochii la săparea acestei singure supape de supraviețuire pentru Sarajevo. Motivul, crede Kolar, nu era desigur unul umanitar: „Începuse și războiul cu croații și s-au gândit că să nu lupte pe două fronturi. S-au gândit că musulmanii vor pleca din Sarajevo prin acest tunel și că ei vor prelua mai ușor orașul părăsit. Doar că bosniacii nu au plecat, au rămas pe loc să lupte. Unde era să se ducă, în munții ăștia? Ce să facă acolo, să moară de frig?„, arată Edis cu mâna către dealurile muntoase din depărtare.

În plus, bosniacii nu au cedat teren în fața sârbilor, au împânzit zona de tranșee și de buncăre, iar Edis Kolar își amintește că un prim asalt sârbesc asupra pozițiilor pe care lupta și el, s-a soldat cu vreo 75 de morți de partea sârbă și 15 de partea bosniacă. Legenda bosniacă spune că a doua oară soldații sârbi ar fi refuzat ordinul să mai atace deschis, de frica unui alt masacru, iar vreo sută de militari sârbi ar fi fost băgați în închisoarea din apropiere pentru nerespectarea ordinelor.

Râsul post-traumatic. Lupta unui bosniac la 17 ani, căruia nu-i creștea barba ca să fie și el mujahedin

Edis Kolar are acum în jur de 40 de ani și ochii lui sunt o combinație ciudată de veselie plină de viață, în spatele căreia se întrevede tristețea. De ce a rămas să lupte cu sârbii, la 17 ani, din curtea bunicilor săi?

„Mama era în Sarajevo. Sunt patriot, dar nu aș fi murit pentru palma asta de pământ. Am luptat doar pentru a-mi apăra familia, atâta tot„, răspunde simplu Edis.

Râde când își amintește de preocuparea Europei față de mujahedinii veniți din Orientul Mijlociu să lupte alături de musulmanii bosniaci, mulți având legături cu Al Qaeda. Consideră că amploarea contribuției acestor persoane la războiul bosniac este mult exagerată.

„Îmi amintesc că în timpul războiului a venit o reporteră din Franța și m-a întrebat cum stătea treaba cu mujahedinii din Bosnia, care au venit să lupte în război. I-am zis că sunt vreo 300.000. Aoleu, așa de mulți? I-am zis că și eu sunt mujahedin, doar că am o mare problemă: după ce stau o lună în munți, fără să mă spăl și să mă bărbieresc, am 19 ani și nu îmi crește barba„, râde Edis Kolar.

Cei mai mulți bosniaci sunt musulmani moderați, iar Kolar nu face nici el excepție. „Dacă sunt musulman nu înseamnă că o să mă arunc în aer. Nu sunt un tip așa religios. În război, mă rugam, dar asta nu înseamnă că sunt un fanatic. Îmi aduc aminte că aveam colegi care se rugau, îngenuncheau în tunel când venea ora și începeau să se roage. Dar era ceva normal. La un moment dat, comandantul ne-a zis înainte de un atac, dacă cineva vrea să se roage, acum e momentul. Un coleg a început să zică cu ochii închiși „Merhaba, merhaba”. Habar nu avea vreo rugăciune, în turcă asta înseamnă salut. Am râs cu toții„, își amintește fostul luptător bosniac.

După acordul de la Dayton, de la sfârșitul anului 1995, Bosnia a intrat într-o existență extrem de întortocheată pentru cineva din exterior, în care trăiește și astăzi: oameni de etnii și religii diferite – bosniaci, sârbi și croați -, care timp de 4 ani s-au împușcat între ei, trebuia acum să reînvețe să conviețuiască. Edis Kolar spune că a făcut acest pas „într-un minut”. Glumește, desigur. Mulți bosniaci nu au reușit asta nici după 20 de ani.

Bunicii lui Edis Kolar.

Edis Kolar încearcă să ia pacea ca pe ceva normal, însă după ce ai trăit ce a trăit el, normalitatea poate deveni insuportabilă. Care e secretul acestui om zâmbitor?

„Râsul. Râd când mă gândesc la război. Poate că asta mă menține normal cât de cât. În Bosnia, noi nu credem că există sindrom post-traumatic, cred că cei care spun că au o fac doar pentru că primesc bani. În Bosnia, îți ia permisul auto dacă ai diagnostic de sindrom post-traumatic, așa că în Bosnia nimeni nu suferă de asta„, râde Edis Kolar.

Apoi râsul îi dispare treptat de pe buze, iar acea tristețe mascată din ochii săi îi ia locul. „Am supraviețuit la două masacre, din care am scăpat doar eu și alți câțiva, în rest în jurul meu au murit toți. Sunt singurul din grupa mea care a scăpat din două astfel de atacuri, o dată obuzul a căzut la vreo 10 metri de noi, a doua oară la vreo doi metri. Am trecut prin niște experiențe pe care nu am cum să le uit vreodată, să îmi văd camarazii sfârtecați lângă mine, asta nu ai cum să uiți toată viața„, povestește Edis Kolar.

Asediul asupra Sarajevo a început în mai 1992, când orașul era deja încercuit de armata sârbă, cu peste 2.100 de armamente de artilerie – 260 de tancuri, 120 de mortiere și multe altele mai mici, conform cifrelor de la muzeul „Tunelului vieții”. În medie, asupra orașului Sarajevo și a împrejurimilor sale cădeau 329 de proiectile, cu un record înregistrat pe 22 iulie 1993, când sârbii au bombardat cu aproape 3.800 de proiectile, conform raportului ONU. 11.541 de morți, dintre care 1.600 de copii, și peste 56.000 de persoane sunt cifrele oficiale ale victimelor din Bosnia, în urma acestui asediu. Forțele armatei bosniace erau mult depășite de cele ale sârbilor.

„Asediul asupra Sarajevo, așa cum a devenit cunoscut, a fost un episod de o asemenea notorietate în conflictul din fosta Iugoslavie, încât cineva ar trebui să meargă înapoi în al Doilea Război Mondial, pentru a găsi o paralelă în istoria europeană. Niciodată de atunci o armată profesionistă nu a mai condus o campanie de violență neîncetată asupra locuitorilor unui oraș european, în așa fel încât să-i reducă la o stare de sărăcie medievală, în care trăiau cu o frică constantă de moarte. În perioada acoperită de această acuzare, nu a existat niciun locsigur pentru vreun locuitor din Sarajevo, nici acasă, nici la școală, nici la spital, din cauza atacului deliberat”, scrie în acuzarea în fața Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, în urma căreia generalul sârb Stanislav Galić, comandantul corpului de armată din Republica Srpska (partea sârbească a Bosniei, sprijinită de Serbia) care a asediat Sarajevo, a fost condamnat în 2006 la închisoare pe viață pentru crime de război.